Arta in neolitic

Arta neolitica este o arta care isi mai pastreaza inca anumite scopuri magice (scopuri care, in cimpul artei religioase, n-au disparut pana azi nici in marile religii). Dar acum picturile sunt aduse la intrarea grotelor, sunt scoase la lumina spre a fi privite si in afara momentelor si actelor de cult, pentru a da astfel o mai sporita satisfactie estetica privitorului. Este o arta de observatie a miscarii, in special a miscarii omului; o arta a vivacitatii, a gestului, a activitatilor grupului, a scenelor de amploare, a vietii cotidiene. O arta de realism vizual, dar si de realism logic. O arta care stie sa renunte la asemanarea exterioara exacta in beneficiul ideii abstracte, intens si sugestiv comunicata prin procedeul stilizarii, procedeu care, la populatiile agricole, va duce la o predominanta a geometrismului decorativ in ceramica si in alte produse. O arta care stie sa sacrifice exactitatea contururilor anatomice reale, pentru a putea obtine in schimb efecte bazate pe sugestivitatea senzatiei frapante.

Si, mai ales, este o arta care acorda cum am spus o neta preponderenta figurii omului, redat intr-o mare varietate de atitudini si de actiuni, individuale sau colective; actiuni a caror reprezentare urmareste sa-i puna in evidenta calitatile fizice si uneori chiar

insusirile morale.

Arta epocii neolitice se deosebeste fundamental de arta paleoliticului superior. Este o arta dc o ampla difuziune geografica; ceea ce se explica prin faptul ca acum omul se deplaseaza la distante mari, a inceput sa navigheze de-a lungul fluviilor si a coastelor, sa faca schimburi de bunuri sau de diferite obiecte. (S-au gasit podoabe confectionate din scoici marine la o distanta de 200 km de mare). Asemanarile frapante dintre picturile neolitice din Ana-tolia septentrionala, cu cele din nordul Africii si cu cele din sud-estul Spaniei ne permit sa presupunem ca grupurile umane din aceste zone atit de andepartate unele de altele au venit in contact direct intre ele, schimband si idei si experient

Cu o forta de redare realista exceptionala este reprezentata miscarea. La fel si vigoarea fizica a barbatului, arcasul in actiune, omul in nenumarate atitudini posibile, dar mai ales miscarea.

In cadrul acestui realism figurativ in acelasi timp vizual si conceptual impresia coplesitoare de spontaneitate, de dinamism, este obtinuta si cu procedee (am zice) expresioniste, cum sunt: lungimea mult exagerata a picioarelor omului care alearga, subtirimea nenaturala a torsului barbatului, reprezentarea sagetii in zbor; procedee care, impinse apoi la extrem, vor degenera in schematism. Expresivitatea actiunii de un dinamism extrem culmineaza in scenele de lupta (Morella la Vieja, Spania), cu figuri desenate schematic, mult stilizate, siluete de-a dreptul filidiforme, desfasurand o mare varieta

te de miscari, totul concentrand impresia asupra efectului de ansamblu al grupului de figuri.

Fara andoiala ca si aceste figuri aveau o anumita functie magica, erau legate de un act de cult. Dar in acelasi timp, grija cu care uneori sunt executate arata ca artistul urmarea si efectul placerii estetice. Esentialmente, functia acestei arte era desigur cea magica, scopul ei mai raminea inca legat de vinatoare, de o practica magica menita sa-si exercite efectul asupra animalului vanat. Numai ca acum, in noile conditii de viata materiala a epocii neolitice (si in mezolitic) omul nu mai este atat de dependent de conditia vanatu-lui.

Ca atare, interesul pictorului se transfera de la animal asupra omului. Constiinta noii sale situatii, constiinta superioritatii sale nete asupra lumii animale, a relativei sale independente de sursa de existenta naturala oferita de vanat, a fost o cucerire spirituala atat de importanta incat n-a putut sa nu determine o profunda mutatie si in constiinta deci si in inspiratia sa artistica.

Si (cum observa Acanfora) aceasta mutatie a fost atat de importanta, incat a ajuns sa creeze o exaltare aproape euforica a caracterelor umane; o exaltare care ajunge sa altereze, in functie ideologica, si caracterele realiste ale figurii omenesti.

Atentia pictorului epocii neolitice (si mezolitice) este deci concentrata asupra compozitiei narative si asupra omului. Protagonistul acestei picturi noi este omul. In reprezentarea lui artistul tine sa ii accentueze forta, curajul, agilitatea, minuirea perfecta a arcului, fara a omite totusi pericolul mortal care il pandeste. In felul acesta, consemnand intimplari din trecut, evenimente din viata grupului, arta devine si narativa.

FUNCTIA MAGICA A ARTEI

Arta paleoliticului superior avea o functie preponderent magica; nu era un act dezinteresat, un act estetic pur, ci o operatie avand o finalitate magica, ale carei rituri erau oficiate in incaperile retrase ale grotei, in „sanctuare". Creatorul picturilor magdaleniene credea in posibilitatea de a actiona asupra animalului prin intermediul imaginii acestuia. Dar scopul artei lui nu era exclusiv un scop material, utilitar prin interventia magiei.
In practica artei figurative a omului din paleoliticul superior a existat fara andoiala si un impuls artistic relativ independent de nevoia omului de a-si procura hrana. Magia s-a folosit de arta, dar nu magia a fost aceea care a creat arta

Artistii acestei epoci preistorice erau desigur indivizi deosebiti, respectati de comuni

tate pentru ca operele lor erau intim legate de credintele religioase si de practicile ei magice si cultice; dar este foarte probabil ca erau respectati si ca profesionisti care, prin iscusinta activitatii lor, procurau celorlalti si o satisfactie de ordin estetic. Ei stiau sa execute si crochiuri de membre, de portiuni izolate ale corpului animalului, crochiuri care constituiau rudimentare dar adevarate studii anatomice: si pana la urma sa execute opere finite, care ii impresionau pe membrii grupului si sub raport estetic, nu numai in planul gandirii magico-religioase.

In felul acesta, in paleoliticul superior arta a facut asadar primii pasi. Totodata, omul a stabilit inca de pe acum si unele principii, fundamentale, ale artei de mai tirziu.
Astfel, pentru ca actul magic sa fie operant omul a trebuit sa realizeze "asemanarea" dintre desenul lui si obiectul desenat; a aparut deci principiul realismului senzorial, vizual. Apoi, in momentul in care o imagine va incepe sa fie considerata ca traducand sensibil o forta invizibila a naturii (de pilda fecunditatea, exprimata vizual prin statueta unei femei gravide) se va naste „simbolul".

Odata cu aparitia simbolului, pe de o parte, si pe de alta parte cu nevoia dea simplifica, de a generaliza, de a crea un "tip" (de cerb in general, de bizon, etc), s-a manifestat pentru prima data si tendinta de „abstractizare": realismul senzorial a devenit realism conceptual. In sfirsit, din momentul aparitiei ornamenticii, a primelor crestaturi facute de om pe diferite oase, este evidenta (cf. Huyghe) si manifestarea unei vointe de ordine; repetitia liniilor genereaza principiul paralelismului, incepe sa se prefigureze principiul simetriei si al decorativismului. Cu aceste prime realizari artistice, oricat de rudimentare deocamdata, arta a intrat in posesia unor elemente definitive.

                                                                                                          Alexandru